Eu, spre expemplu.

De două zile îmi fredonează în minte o singură melodie. Și când spun că-mi fredonează, înseamnă că o cânt și o ascult cântându-se în mintea mea. Apare în momentele în care toate celelalte gânduri respiră pentru a-și putea continua ideea. Exact atunci începe și inevitabil continui să o fredonez în gând lăsând neterminate ideile anterioare.

Încerc de două zile să o opresc, deja devine insistentă, revine prea des. Aceeași piesă, parcă mi-aș dori să mai schimb un pic. Nu merge. Am încercat să îmi satisfac mintea ascultând piesa pe youtube. M-am trezit că dau replay după replay. Mă duc la culcare cu ea în gând, mă trezesc fredonând. De ce?


Poate vi s-a mai întâmplat o astfel de situație. La mine este ceva frecvent însă piesa asta iese din obișnuit și vreau să înțeleg de ce.

Am fost vineri la repetiție cu corul Bisericii. Dupa ce am studiat pe voci o piesă nouă, ne-am adunat să cântăm în biserică. Eram mulți coriști și nu mai încăpeam în sala unde repetăm de obicei. Am asamblat piesa cea nouă, după care am cântat-o pe cea care acum mă urmărește constant. Pentru unii era o noutate. Pentru mine nu. Pentru mine “Doamne auzi glasul meu”, alături de alte piese, reprezintă istoria copilăriei mele. O știu de mult, simt că am știut-o dintotdeauna. Am cântat-o de nenumărate ori alături de prietenii coriști, de-a lungul celor 10 ani petrecuți în Corul de Copii al Radiodifuziunii Române, sub bagheta maestrei Eugenia Văcărescu Necula și a maestrului Voicu Popescu (video mai jos dirijând corul Madrigal).

Mi-o amintesc pe Corina Băncuță, solista noastră (noi fiind un cor de fete). Ți se oprea respirația când începea solo-ul. Nu pot descrie nici acum sentimentul pe care îl am când, la mijlocul piesei fiecare voce se roagă să-i fie auzită rugăciunea, voce după voce, rugăminte după rugăminte, continuată cu intervenția sopranelor care datorită vocilor cristaline se aseamănă cu mângâierea plină de iubire a Fecioarei Maria. Momentul continuă, se amplifică și își atinge apogeul într-un strigăt sfâșietor, un strigăt de nepuntință în fața necazurilor și nevoilor din care numai Divinitatea te mai poate ajuta. Vocea Corinei la final, coborând pe si bemol îmi aducea pace și alinare.

[vc_video link=”https://www.youtube.com/watch?v=Zoucqw2ybq0″ align=”right”]

Chiar și acum, scriind articolul, retrăiesc povestea mea alături și împreună cu corul de copii. Miile de ore de muncă, sutele de drumuri făcute la repetiții. Repetam de 3 ori pe săptămână, dintre care o dată sâmbăta când adesea petreceam chiar și 5 ore cântând. Pe orice fel de vreme, în vacanțe mergeam și zi de zi, mai ales dacă ne pregăteam pentru concerte sau turnee.

Vineri, la repetiție la Biserică, eram din nou acolo, în spațiul acela familiar, nu de repetiție, ci de concert. Am cântat piesa în biserici și catedrale din multe țări. Am cântat-o cel mai mult pentru public care nu cunoștea limba română. Am trăit și am văzut puterea acestei rugăciuni de a atinge mai departe de cuvinte.

“Doamne auzi glasul meu” de Nicolae Lungu este o parte din ființa mea. O cânt acum, după o absență de 11 ani, alături de coriștii parohiei Sf Ioan Botezătorul din Strasbourg. O trăiesc cu fiecare sunet și mă rog involuntar și după ce s-a terminat repetiția. De două zile aprope în continuu.

3 COMMENTS

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here