Da, recunosc că nu am mai participat la o astfel de călătorie până acum. De ce? Pentru că nu am simțit nevoia de a adăuga unui lăcaș de cult un anumit ritual de descoperire. Am vizitat multe locuri sfinte, de la Muntele Nebo din Iordania la Templul Lotus din India. De la Basilica Sf Petru de la Vatican la templul buddist Kōtoku-in din Japonia. Am cântat de nenumarate ori în catedrale din Europa și din state dar nimic nu s-a comparat ca și experiență cu pelerinajul la mănăstirea Mont Sainte-Odile organizată de către echipele Nepsis Metz și Strasbourg, cu binecuvântarea Părintelui Iorgulescu de la Biserica Ortodoxă Română din Strasbourg.
Am mers inițial pentru mama, care a venit în vizită LaStrasbourg și care nu cunoștea mănăstirea. Când am văzut anunțul mi s-a părut momentul potrivit de a mă motiva să mă detașez de muncă și să mergem în afara Strasbourgului în descoperiri de locuri frumoase.Am realizat însă imediat că experiența avea să îmi facă bine în primul rând mie.
Nu sunt fana trezitului de dimineață și cine mă cunoaște, o știe. Cu toate astea am ajuns la punctul de întâlnire din fața bisericii ortodoxe române la fix (ora 9 înseamnă dis-de-dimineață în vocabularul meu). Organizarea a fost la înălțime, toți cei prezenți erau deja repartizați în mașinile celor care dețineau acest mijloc de transport. Am pornit la drum cu căldurica dată la maxim.
Ne-am regăsit cu toții în parcarea de la Mont St-Odile și am pornit pe jos (foarte puțin de mers) către mănăstire. Pe drum ne-am întâlnit cu Părintele Iorgulescu și Părintele Deprugney de la Metz pe care i-am avut ca și ghizi pe parcursul vizitei mănăstirii. Ne-am oprit la soare, pe terasa cu vedere impresionantă, unde am ascultat istoria mănăstirii și a Sfintei Otilia. Traseul s-a îndreptat apoi către lăcașul moaștelor Sfintei Otilia unde cei doi preoți au citit Acatistul împreună cu pelerinii. Slujba a durat maxim o oră, timp în care spațiul a fost accesibil turiștilor care se opreau, ascultau, se închinau și treceau mai departe. Dupa Acatist am mers în capela alăturată și am aprins lumânări. Am continuat pe culoarele unde se observa peste tot semnul de “liniște și rugăciune”, către Basilica Notre-Dame unde am încercat să mergem pe vârfuri până să ne așezăm pe băncile acelea lungi și unde, o dată așezați, s-a așternut o liniște cum nu am mai “auzit”.
Era liniște. Deși Basilica era pe jumătate plină, era liniște. Am mai auzit o liniște asemănătoare în Templul Lotus, unde poți să te rogi indiferent de religie. Te descalți, intri, te așezi și te rogi în liniște, în limba ta, în felul tău.
Am înțeles în acel moment ceva: importanța ritualului. Am înteles liniștea. Am auzit-o și am putut fi prezentă (nu cu gândul zburând cine știe unde) pentru că am trăit înainte drumul parcurs până la acel moment de liniște. Am trecut prin cunoașterea locului, am participat la slujbă, am aprins o lumânare, iar acum eram acolo. Și era doar liniște. Este adevarat, enoriașii se rugau, preoții se rugau, puteam și eu să o fac sau nu. Dar ce moment poate fi mai frumos decât acela ca să te apropii de credința ta, oricare ar fi aceea? Timpul s-a oprit, nu știu cât a trecut.
La ora prânzului s-a discutat. Mult. Ca și la noi acasă, am găsit cea mai mare masă, am adunat scaune dimprejur și ne-am simțit bine. Am primit sandvișuri delicioase, plăcinte și cornulețe ca la mama acasă. Unei mese copioase îi prinde bine o plimbare, așa că a urmat drumeția către izvorul Sfintei Otilia. O dată ajunși acolo, ne-am potolit setea și firește, ne-am umplut sticluțele cu apă de izvor. Se spune că cei care se spală pe ochi cu apă de la acest izvor își îmbunătățesc vederea. Am petrecut o oră la izvor, timp în care am vorbit, am cântat, am fotografiat. Au trecut pe acolo grupuri de turiști, de la copii la vârstnici și toți s-au oprit și au băut, mulți umplându-și sticluțele de la izvor.
În jur de ora 16 eram înapoi în mănăstire pentru discuția pe tema “Transmiterea credinței ortodoxe în contextul actual“. Eram curioasă, nu știam la ce să mă aștept. Responsabilii mănăstirii ne-au deschis o capelă exact deasupra încăperii moaștelor Sfintei Otilia. Călduroasă, cu multe scaune și o acustică surprinzătoare. Atmosfera care s-a creat a fost una la care nu am mai participat. Nu erau prelegeri ci discuții, nu se impuneau puncte de vedere ci se rosteau păreri proprii, nu erai judecat ci înțeles. Am simțit cum preconcepțiile mele legate de straiele bisericești se topesc. Nu în general dar în cazul acesta particular. Luam parte la o discuție între oameni credincioși dar care nu-și impuneau convingerile în fața nimănui. Oameni care își iubeau aproapele așa cum este și care își doreau să se știe că sunt alături la nevoie. Oameni care înteleg nevoile spirituale ale celor ce aleg să plece de acasă și care știu cât de importantă este susținerea reciprocă.
Ne-am luat la revedere unii de la alții și am revenit LaStrasbourg.
Mă consider o persoană care încearcă cât mai mult să-și păstreze o privire deschisă față de ceea ce mă înconjoară. De aceea și acum scriind, încerc să descopăr preconcepțiile pe care le am. Probabil că o voi mai face ceva vreme. Dar nu pot să nu mă minunez privind parcursul acestei zile de dimineața până seara. Am plecat agitată, cu gândul că iar o să vizitez cu mintea zburând la ce am de făcut acasă și, m-am întors seara – liniștită, împăcată și cu un sentiment de bine, savurând în minte amintirea pașilor parcurși în pelerinajul de la Sainte Odile.
Ce v-a marcat cel mai mult? Poți să te exprimi mai jos sau să-mi scrii un mesaj privat aici (conectează-te cu userul de facebook sau cel de membru al comunității). M-aș bucura să-mi
Toate cele bune,
Ioana