Am fost la protest pentru oameni.
Pentru cei care în prima zi au venit de departe, în țara pe care o numesc “acasă”. Și care au fost întâmpinați cu violență, sufocare, alungare.
Pentru ei am venit a doua zi.
Am plecat de acasă pregatită să trebuiască să mă apăr, să respir prin gaze, să fug.
Prietenii m-au sfătuit să nu mă duc, să nu mă apropiu prea mult de linia din față și să evit centrul protestului.
Am facut exact opusul.
Asta pentru că odată ajunsă acolo, orice temere s-a dispersat. Mă simțeam în siguranță. Nu știu de ce. Vedeam oameni calmi, politicoși, cu bun simț. Îi priveam și îmi aminteam de rude, prieteni, cunoștințe. Oameni buni, faini. De-ai noștri.
Am parcurs dintr-o parte într-alta piața Victoriei și parcă îi știam pe toți. Puteau să-mi fie colegi de muncă, vecini, prieteni, părinți.
Drapeluri peste tot, am vrut să-mi iau și eu unul dar nu aveam cum să îl mai car și să fac poze și filmări, plus de asta ar fi trebuit să am și unul al Franței.
În aglomerația de acolo, oamenii își cereau politicos scuze dacă te atingeau sau își doreau să treacă de tine și aveau nevoie de puțin spațiu.
Se striga, se fluiera, se sufla din trompetuțe. Tensiunea însă se simțea la un anumit nivel. Cu toții eram vigilenți. Pentru că deși intuiam că ne putem baza unii pe alții, eram conștienți că pericolul venise ieri din partea celor care ar fi trebuit să ne asigure siguranța. Așa că toți știam că dacă va veni momentul, planul de evacuare pe care îl avea fiecare în cap, trebuia pus în acțiune.
Pe Kiseleff, lângă Antipa, familii cu copii. Copiii alergau dar părinții nu-i scăpau din vizor și nu-i lăsau să se îndepărteze mai mult de doi pași de ei. Simțeam cum în mintea lor se rula fiecare mișcare pe care ar fi trebuit să o facă în caz de cel mai mic pericol.
Am umblat toată seara printre protestatari. Se vedea clar. Oameni muncitori. Oameni care clădesc. Case, familii, locuri de muncă.
Am văzut oameni ca mine și ca tine. Dar cel mai mult m-au impresionat oamenii de vârsta părinților noștri.
Protestul diasporei a adus mulți români care lucrează în diferite colțuri ale lumii. Dar pentru cei ce nu au putut ajunge acasă, la protest au venit părinții lor.
Noi, cei plecați, purtăm în suflet acel dor de țară, acea chemare către familiar, către locurile în care am crescut. Dar ce se întâmplă cu părinții noștri? Pentru ei familiarul și locurile rămân. Dar pentru cine? Ei trăiesc un dor și o suferință constantă provocată de lipsa celor pe care i-au crescut. Ei au venit în stradă ieri pentru că visul de a-și îmbrățișa copilul, nepotul, este un lux pe care pot spera să și-l permită, o dată, de două ori pe an sau poate nici atât. Ce durere mai mare pentru un părinte decât asta?
Nu știu în ce proporție erau față de cei strânși acolo, însă erau mulți. Părinți care își doreau copiii înapoi dar nu într-un mod egoist, nu într-o țară unde guvernul îi abuzează, gazează, alungă. Într-o țară unde să prospere, să le fie bine.
Îi vedeam pe acești oameni și-mi reaminteam de pozele de la ’89. Îi vedeam că au ieșit iar pentru același lucru. Pentru viitorul lor și al celor dragi. Se vedea neînfricarea din ochii lor. Ce putea să se întâmple mai rău decât la Revoluție?
Am fost pentru oameni. Pentru cei care au rămas fizic în colțurile lumii unde au ales să își câștige existența dar care erau cu sufletele afară pe străzile din România.
Vouă vă spun doar atât:
Chiar dacă nu ați fost cu steguleț și trompetuță.
Chiar dacă nu ați fost gazați, abuzați sau alungați fizic zilele astea în România, știu că într-un fel sau altul ați fost sufocați, abuzați și alungați, căci altfel nu ați fi luat drumul străinătății. Și cu toate astea, voi sunteți cei care în fiecare zi, săptămână, lună, trimiteți din truda voastră, bănuți în țară pentru a o ajuta.
Pentru mine, voi cu toții ați fost acolo, la protest. Și sunteți pe baricadele clădirii unei Românii mai bune, zi de zi.
București, 12 august 2018