Festivalul de film românesc din Strasbourg mi-a schimbat viața

Sună pompos dar cine m-a întrebat vreodată de cât timp sunt la Strasbourg și cum am ajuns, știe că titlul este rezumatul poveștii mele de început în Franța.

Am auzit tot felul de istorisiri de început de drum. Majoritatea românilor veniți la Strasbourg sunt veniți la studii, facultate, master, Erasmus sau munca i-a adus în Franța prin alte zone după care s-au mutat aici, în zona Alsaciei. Tuturor, fără excepție, le-a fost greu la început. La întrebarea pe care o pun frecvent: ”care a fost cel mai dificil lucru de depășit la începutul șederii tale în Franța ?”, toți îmi răspund la fel: limba franceză. Este și normal, căci oricât de mult ai fi studiat limba franceză în România (în afară probabil de profesorii de franceză – deși cred că și ei ar întâmpina dificultăți), nu poți de la început să iei în frâu tot ce ține de birocrația de care trebuie să te ocupi ca să îți asiguri necesitățile de bază. Pe lângă toate astea se mai adaugă și adaptarea la limbajul conversațional cu care nu ai avut de-a face în școală. În fine, noi românii ne adaptăm destul de repede și reușim să parcurgem începuturi de drum într-un timp, zic eu, mai scurt decât alții.

Revenind la ale noastre, Strasbourg pentru mine se afla pe harta lumii dintr-un singur motiv. Aici era Mihaela. Prietena mea. Venită să-și facă rezidențiatul și stabilită la Strasbourg. Plecasem amândouă cam în același timp din România și după 6 ani de absență, eu mă întorsesem acasă să o iau de la capăt.

Mă aflam de o lună în București și încă mă gândeam de unde și cu ce să încep: să mă angajez ? să pornesc pe cont propriu ? După un calcul simplu îmi asigurasem câteva luni de trai cu cheltuieli minime așa că stăteam cumva liniștită.

Mă sună Miha într-o zi din acelea în care nu-mi găseam locul și rostul și îmi zice că poate am nevoie de o pauză. Păi sunt într-o pauză pe termen nedeterminat, tocmai asta e problema. Nu, spune ea. O pauză, un concediu. Nu intră în categoria “cheltuieli minime”, unde să merg? Pai hai la mine, mi-ai promis de atâta timp și acum chiar că nu mai ai nici o scuză. Hai la Strasbourg. Îți fac cadou biletul de avion, la Wizz nu-i mult… Îi răspund mai cu jumate de gură că e o idee interesantă. Mai vb despre asta. Închid telefonul. Mă sună în vreo 10 min.

– Am găsit super preț în data asta.

– O … interesant.

– L-am luat. Doar dus, vedem noi când te întorci.

– ….

– Acum chiar nu mai ai nici o scuză. Vii?

– Vin.

Mă gândesc la mama, nu ajunsese în Franța și era un vis de-al ei să vadă Parisul. Intru și mă uit cam cât m-ar costa cel mai ieftin transport Strasbourg – Paris (autobuz… super), caut cazare, găsesc destul de bine pt 2 nopți. Bun, nici nu trebuie mai mult, vedem noi ce mâncăm. Prind oferta la Wizz și-i iau bilet dus-întors plus o valiză (e vara și o împărțim, oricum îmi iau doar haine de hoinăreală și converșii). Asta e, s-a dus planul cu cheltuieli minime, tai 3 luni din perioada “să vedem ce fac”.

Fast forward, am vizitat Strasbourg-ul o săptămână, am fost la Paris 3 zile, mama s-a întors în România, eu am mai ramas. Inițial pentru că biletele de întoarcere erau scumpe. Lasă să mai treacă timpul până găsim o ofertă, îmi spunea Miha.

Am început să cunosc oameni faini și să fie frumos la Strasbourg. Magda urma să se mărite în noiembrie și m-a invitat la nunta ei. I-am răspuns că dacă mai sunt aici mi-ar face mare plăcere. Timpul trecea și devenea din ce în ce mai frustrant faptul că nu munceam. Din liceu, de când am început să muncesc part time, nu mai avusesem o perioadă atât de lungă în care să nu am de lucru. Și ce să fac din moment ce sunt în concediu, pe picior de plecare? Mi-a venit ideea genială: voi face voluntariat. Așa măcar fac ceva util. Încep să caut pe net voluntariat… totul în franceză… hmmm, lasă că o să mai caut după ce mai învăț puțin.

Trec câteva zile (nu multe), vorbesc cu Cătălina și, firește că mă întreabă cu ce mă ocup. Pai cu nimic momentan dar caut să fac voluntariat cât mai stau pe aici. Păi știu eu o asociație de studenți români care caută voluntari pentru festivalul de film. Uite numărul de tel. Îl cheamă Dorel Toderici.

Încep să lucrez pentru festivalul care era prevăzut pentru septembrie. Ok. Se amână pe noiembrie. Numai bine. Prind nunta Magdei, festivalul și gata, mă întorc în România. Acolo unde am locul meu, cărțile și hainele mele, tot. Trece nunta Magdei, festivalul se tot amână… dacă tot e Crăciunul aproape, mai bine mai stau și îl fac aici după care chiar mă întorc. De Crăciun primesc mesaj că festivalul începe în 21 de zile. Gataaa, asta este, îi dăm drumul, mai stau 15 zile cât durează și gata. Când se afișează programul… durata festivalului: o lună și jumătate. What?

Îmi pică fisa într-un final.

De ce să plec? Doar pentru că lucrurile mele sunt în România? Am trăit foarte bine atâtea luni fără ele și în plus, sunt doar lucruri, să vină ele la mine. Sunt la început. Început aici, început în România… nu-i tot un început? Hai că sunt în concediu, să înceapă festivalul. Mă gândesc după ce am să fac.

Am lucrat mult pentru festivalul de film. Afișul fusese gata din toamnă dar am vrut să animez camera din logo, care mi-a luat o eternitate și în plus era de făcut site-ul. Mi-a plăcut enorm de mult. Nopți nedormite de satisfacție absolută. Făceam voluntariat, lucrând ce-mi place cel mai mult pentru a promova o mare valoare a noastră: filmul românesc. Proiectul ideal. Ce aș fi putut face mai mult?

Răspunsul a venit în timpul festivalului când mai adăugam ceva pe site. Noaptea târziu. Dorel îmi spune:

–   Știi, la un moment dat, câțiva dintre noi ne-am gândit să facem un site simplu pentru românii de aici. Cu categorii de subiecte și răspunsuri scurte, clare. Un loc unde lumea să găsească ușor informația pe care o caută.

–  Ceva gen efranta.ro sau centre-roumain.fr ?

–  Nu așa complex, ideea este că noi ne gândeam să fie un site cu răspunsurile la întrebările pe care le pune lumea pe facebook aici în zona Strasbourgului și care se tot repetă. Și ca cel care întreabă să nu tot aștepte să-i răspundă cineva la o întrebare la care s-a mai răspuns, dăm un simplu copy paste cu răspunsul care va fi totdeauna vizibil pe site.

–  Sună interesant spun eu, dar dacă apeși search pe fb, găsești ceea ce cauți. Ce-ar fi dacă am face mai mult de atât ? O platformă unde poți să-ți faci cont și unde membrii chiar să se cunoască și să se ajute în viața reală. Ce tare ar fi dacă platforma ar crea legături între membri ei, nu doar friend request și gata. Pentru că sigur sunt mulți care au pasiuni similare sau familii care vor să interacționeze cu alte familii. Și nu se cunosc în viața reală pentru că nu știu unii de alții. Și nu doar atât, dacă sunt persoane în comunitate care vor să împărtășească cunoștințele lor și altora, care au trecut peste dificultăți și vor dori să scrie despre experiența lor? Ar ajuta mult, nu crezi?

– Și cum se poate face asta?

– Păi nu am mai făcut ceva atât de complex, dar învăț și facem. Vedem ce-o să iasă, oricum nu poate decât să ajute o astfel de inițiativă…

Restul este deja istorie.

Am decis în gând în seara aceea că nu mai contează ce a fost, ce era în mintea mea “acasă” și ce planuri încercam eu să-mi fac o dată “concediul” terminat. Am realizat că viața mă duce în mod miraculos în locuri care îmi depășesc imaginația și că oricât de mult încercam eu să-mi caut rostul în România, rostul m-a întâmpinat cu brațele deschise în Franța de la bun început și aștepta doar să deschid eu odată ochii, să conștientizez.

Anul acesta am creat dublu pentru festival și dacă în fiecare an o să fie așa, creșterea va fi exponențială. Pentru că da, în realitatea pentru care eu lupt, acest proiect de a răspândi filmul românesc La Strasbourg, care mie mi-a schimbat viața în cel mai pur sens posibil, este un eveniment așteptat cu nerăbdare, unde biletele sunt deja vândute cu săptămâni înainte de seara deschiderii.

Și dacă credeți că imaginația mea merge prea departe… 🙂

Ne vedem la #cinemaroumain,

Ioana