Sieranevada. Peisaj uman

“Sarmalele să le lași mai pe urmă, căci ele-s neamurile, ele-s sfădăușe; cât fierb în oală, tot una clocotesc și huiesc; și altul nime nu ocărește” (Elena Niculiță-Voronca)

Cristi Puiu ne propune o masă tradițională, parcă la recomandarea unui Radu Anton Roman, gătită însă în stil tragicomic, după rețetă proprie: sarmale în oală sub presiune, la foc mic.

Titlul, ales aparent aleatoriu, rezolvă o ideosincrazie a regizorului, afișează o confuzie și ascunde în același timp o cheie de interpretare.  Aversiunea declarată a regizorului față de obiceiul de a traduce titlul unui film în funcție de țara unde este prezentat, făcând astfel pierdut bagajul său de subînțelesuri este tratată printr-o licență ortografică, în care Sierra Nevada (“lanț înzăpezit”) devine un singur fonem. Nu, nu ne aflăm în fața unui lanț muntos american sau andaluz, ci, după cum arată afișul filmului, punctat de scrierea fonetică, Sieranevada e masivul autohton de blocuri comuniste proiectate pe cerul larg și dezolant al suburbiei bucureștene, o stupină de urbanism anarhic. E, până la urmă, un layer cake de confuzie asumat, pornind de la titlu: confuzia în care personajele își caută răspunsuri la dileme personale și nu numai, pe un fundal confuz de Istorie națională și internațională.

Respectând linearitatea documentarului observațional cu planuri-secvențe lungi și plasat într-o suburbie a Bucureștiului la fel ca “Moartea domnului Lăzărescu”, Sieranevada ar putea fi considerat un spin-off centrat pe unul din personajele producției anterioare, cel interpretat de Mimi Brănescu, mai ales dacă luăm în considerare intenția lui Cristi Puiu de a realiza 6 povestiri intersectate de la marginea Bucureștiului.

În această lume alveolară a blocurilor comuniste, 14 personaje sunt surprinse într-un balet domestic, într-un du-te vino prin încăperile unui apartament spre întâlnirea cu Celălalt. Prilejul este parastasul de 40 de zile al tatălui personajului principal iar întârzierea preotului prilejuiește un post ad-hoc în care foamea ascute spiritele iar vinul dezleagă limbile. Evenimentul are o origine autobiografică iar înregistrarea în detaliu a fiecărei conversații, nici una în legatură cu răposatul, punctează legitimitatea căutărilor fiecărui personaj, cu toții fiind condiționați de nevoia de sens și de a-și defini propria realitate.

Ceva în modul de filmare e inedit, însă. Camera “privește” tot timpul de la înălțimea personajelor, nu anticipează mișcările acestora, pivotează trecând de la unul la altul, sau pur și simplu se întoarce spre un decor interior, spațiu vid, iar această privire nu e a unui spectator oarecare. De altfel nici momentul nu e ales la întâmplare, el făcând parte, în credința ortodoxă, din perioada de tranziție a sufletului, cele 40 de zile în care acesta se întoarce asupra lumii pe care o va lăsa în urmă. Privirea răposatului îl urmărește pe eroul principal în perioada lui de “post” parcurgând rocadele conversaționale din apartament, de pe bancheta din spate în momentul spovedaniei din mașină, pentru a-l regăsi la final împărtășindu-se, cu un râs eliberator, în fața unei farfurii de sarmale.

“Miroase a sarmale peste Munții Carpați / Miroase de-ți vine să mori” (Ion Nicolescu)

Proximitatea celor din suburbie, prinși într-un amalgam care nu ține cont de vârstă, cultură, condiție socială sau afinități – subiect fascinant pentru Cristi Puiu – e o sursă inedită de atitudini filozofice și duce cu gândul la cuvintele lui Constantin Noica:

“Filozofia nu e posibilă decât în oraș, printre oameni, pe piețele acelea de care nu se dezlipea Socrate. Singură întâlnirea cu celălalt ți-o dă. Puneți etaje peste etaje, suprimați grădinile (sau lăsați cel mult aceste convenționale grădini publice) și undeva, lângă o scară de serviciu, se va naște un filozof.

E încă prea multă natură în România.”

Credits:

Un articol de Gigi Le Stretch

Elena Niculiță-Voronca, Datinele și credințele poporului român

http://www.bucataria-lui-radu.ro

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here